Numai Eu, R.

Cioran, în “Pe culmile disperării“, vorbea despre urâțenia și tristețea din oameni, căutând o radiografie a celor care, prin resentimente și tăinuire a durerilor, ajung să se autodevoreze interior. Dureri generate de incapacitatea, imposibilitatea de a înțelege rostul și mersul lumii în sensul lăsat de Dumnezeu. Iar durerile astea, dacă ar fi să le vedem pe faţa fiecărui om ne-am îngrozi … “Nimeni n-ar mai îndrazni să se privească în oglindă, căci o imagine grotescă şi tragică în acelaşi timp ar amesteca în contururile fizionomiei pete şi dungi de sânge, răni care nu pot fi închise şi şiroaie de lacrimi care nu pot fi stăpânite. …“, spunea Cioran. 

Acum, privind nu doar reacţiile descreierate ale cititorilor de ziar, expres a cititorilor de Jurnalul Naţional, mă cuprinde neliniştea şi nu doar atât. Despre Cioran, Noica, Goga etc. şi nu doar despre ei se vorbeşte la nivelul intelectului de manea, de “succesuri“ şi rateu educaţional. Fireşte, se vor grăbi destui să spună că bezmeticii nu sunt reprezentativi, că nu ei sunt şi nu ei vor fi liderii neamului, că mulţi au fost şi tot mai mulţi vor fi demenţii patriei… Aş putea fi de acord cu o astfel de poziţie dacă, numai dacă, s-ar mai găsi azi suficiente voci care să pună la punct, public şi fără echivoc, reacţi care de mult nu mai sunt doar on-line şi pe la colţ de cafenele. Moda desfiinţării publice a reperelor naţionale vine din incapacitatea şcolii româneşti de azi de a impune limite, de a trasa o sumă de repere fără de care noi, ca naţiune, nu mai suntem mare lucru. 
 Să vorbești azi despre naţiune, despre popor, despre valorile și patrimoniul cultural pe care trebuie să le protejăm și apărăm chiar cu riscul unor conflicte diplomatice, pare ceva absurd. Curentul europenist-globalist imbecilizează poporul român până dincolo de starea gregară, până acolo încât intrăm în starea de absorbanți ai culturii "fast", şi nu mai e mult până devenim parte din umflătura urâtă şi purulentă numită masă de manevră mondială. 
 Să afirmi că eşti român, că eşti credincios valorilor neamului românesc, mai mult, că eşti mândru că undeva în istoria neamului şi-au croit loc lideri mondiali ai culturii, provoacă o jenă ascunsă, o stare de nelinişte, pentru că mulţi idioţi se vor grăbi să spună că nu este european să îţi afirmi identitatea, să îţi revendici dreptul la respect chiar şi aşa, din starea de ţară aflată la confluenţa marilor imperii şi interese mondiale. Iar dacă naţiunea română nu a depăşit şi nu va depăşi curând complexul culturilor mici, a istoriilor şi a intenţiilor blocate în proiect, asta nu înseamnă că individual românul nu este egal cu oricare dintre locuitorii acestei planete. 
 Când, în mod firesc, prin educaţie şi bun exemplu, nu la comanda vreunui partid sau conducător iubit, vom realiza că suntem importanţi şi responsabili, că toate cele făcute până acum în întregul spaţiu românesc au fost posibile şi pentru că deciziile au fost acceptate şi duse la împlinire de români, cu siguranţă că vom privi cu altă atitudine trecutul şi mai ales viitorul României. 
 Asumarea noastră, a românilor, cu bune şi mai puţin bune, este o temă aflată pe ordinea de zi mereu amânată pe considerentul că nu este de actualitate, că mai poate suporta amânare. Iar asta nu înseamnă decât că ne este jenă să ne privim în oglinda propriei noastre conştiinţe. Că încă nu avem lideri suficient de puternici pentru a scutura societatea de toată pleava şi neghina cocoţată până în cele mai înalte structuri de stat, pleavă şi neghină care devine tot mai mult model fără a fi secerată, fără a fi sancţională sub nici o formă. 
 Privită în oglinda lui Cioran, România de azi este imaginea hidoasă compusă din impostura şi complicitatea fiecăruia dintre noi, din tăcerea în faţa porcăriei şi proxenetismului politic. Totul pe fondul absenţei periculoase a sentimentului de ruşine, de jenă, de "necumsecade" așa cum știe că simte până și badea Ion din capătul satului. 
  
 Dan Tomozei